Când te simți tot mai bătrân…

Timpul trece, iar odată cu el trec și anii noștri. Observ cum se schimbă totul în jurul meu, cum tinerețea și energiile debordante cedează locului unei mai mare maturități și înțelepciuni acumulate în timp. Sunt momente când simt melancolie și amintirile îmi trec prin minte, parcă văd umbrele anilor trecuți proiectate pe tabloul prezentului.

Uneori, simt cum corpul meu îmi aduce aminte că nu mai sunt la fel de rezistentă ca odinioară, iar oboseala se instalează mai repede. Totuși, în inima mea, păstrez mereu flacăra tinereții cât mai aprinsă posibil. Mă bucur de fiecare zi și încerc să văd partea frumoasă în fiecare moment.

Buletinul zice că mai am puțin și fac 40. Uneori mă alint ca la 18, alteori mă mai temperează zecile de fire albe pe care oglinda mi le aruncă în ochi. Azi parcă sunt tot adolescentă, când mă plimb prin parc. Mâine, un genunchi care se trezește cu toane îmi aduce aminte că sunt ceva mai bătrână. Și, ca și cum astea nu ar fi de ajuns, mă ajută și cei din jur să conștientizez mai bine adevărul care nu-mi place deloc. Mai precis cine?

Copiii care îmi zic sărut mâna de ani buni

Când un copil mi-a zis prima dată sărut mana, a fost un șoc. M-am simțit super bătrână. Am fost copilul generației care, într-adevăr, sărutmănea pe toată lumea, dar generațiile astea mai noi sunt educate pe bună ziua. M-a lovit acel sărut mâna fix ca o palmă peste ochi. Ca și cum bietul copil s-ar fi uitat fix în ochii mei și mi-ar fi zis că tocmai am împlinit 50 de ani. O biată formulă de salut politicoasă a ajuns să fie percepută ca o jignire. Bine că nu am ajuns încă să-mi zică și tanti! Dar cred că nici mult nu mai e.

Erau vremuri când salutul cu sărut mâna era normal, un semn de respect și politețe față de persoanele mai în vârstă. Era ceva tradițional, un gest care reflecta valorile și eticheta acelei epoci. Dar acum, se pare că acele timpuri au trecut și odată cu ele a dispărut și acest salut delicat (cu toate valențele pe care le poate avea acest cuvânt).

Copiii care nu mai sunt copii sau au copii

Apoi, treci într-o zi pe lângă un puști de 1,80 m care te salută și nu știi cine e. Întrebi și afli că e al lui Xulescu, de pe la jumătatea străzii. Serios? Păi nu avea doi băieți care erau mici? Erau. Îi știi de când eram în scutece și acum au 17-18 ani. Apoi realizezi că mai sunt și alții care parcă mai ieri veneau de la școală cu ghiozdanele mai mari decât ei, iar azi mai au puțin și-și duc propriii copii la școală. Când a trecut timpul așa de repede? Ce-ai făcut cu el?

Viața este un proces continuu de schimbare și creștere, iar timpul este un dar prețios pe care trebuie să îl valorificăm în totalitate. Este important să fim conștienți de fiecare clipă pe care o trăim și să ne asigurăm că ne îndreptăm atenția spre lucrurile și oamenii care contează cu adevărat.

Deci, în loc să ne pierdem în gândurile și regretele trecutului, ar trebui să ne concentrăm asupra prezentului și să ne bucurăm de fiecare moment al vieții noastre. Să fim recunoscători pentru experiențele și oamenii minunați pe care i-am întâlnit pe parcursul călătoriei noastre și să privim viitorul cu încredere și optimism.

Vecinii care te întreabă de ce nu ai făcut copii până la vârsta asta

Asta e bomboana de pe colivă. Atâta interes din partea unor oameni care nu știu nimic despre tine! Nu sunt mulți, dar încă sunt. Te întâlnești cu ei pe stradă, îi saluți, îți răspund la salut, te întreabă ce mai faci, întrebi și tu, din politețe, apoi vine întrebarea tu când faci un copil?. În mintea lor, trebuia să-l ai deja. Toată lumea trebuie să-l aibă. Și n-au putut păstra asta pentru ei. Trebuie să afle de ce nu s-a întâmplat. Ești prea egoistă? Nu poți avea? Nu poate el? Poate aveți unul și-l țineți pitit?

Când ți se adresează întrebarea asta, clar ești considerat cam prea bătrân ca s-o mai poți face de acum încolo, de aici și îngrijorarea unor oameni care nu-ți vor decât binele. Îl vor pentru ei, desigur. Alo! Dacă nu pot avea copii, nu e treaba ta să-mi plângi de milă. Dacă nu-i vreau, iar nu e problema ta să mă tragi la răspundere. Vezi-ți de-ai tăi!

Atunci când trăim în societate, suntem mereu expuși la comparații cu cei din jur și la așteptările lor în ceea ce privește aspectul fizic, energia, realizările și performanțele noastre. Cred că într-o societate în care ne-am elibera de frica de a fi judecați sau de a nu îndeplini așteptările celorlalți, am putea privi procesul de îmbătrânire cu mai mult înțelepciune și înțelegere. Am putea să ne concentrăm mai mult pe sănătatea noastră mentală și emoțională, pe cultivarea unor relații autentice și pe găsirea sensului în experiențele noastre de zi cu zi. Am putea să ne acceptăm cu blândețe și să ne onorăm experiențele trecute, fără a regreta trecerea timpului.