Amintiri de la mormântul lui Eminescu

Să vă zic ceva! Mie nu prea mi-a plăcut Eminescu. Nici acum nu îmi place. Sunt omul prozei, chiar dacă am scris și eu câteva versuri prin adolescență, când mă chinuia talentul. Ba chiar găsiți și pe aici, pe blog, niște rime trase de păr, scoase la înaintare acum ceva ani. De citit, am mai citit poezii care m-au prins (Goga și Coșbuc sunt preferații mei), dar nu-mi place și nu mi-a plăcut deloc să fac analiză psihologico-literară pe versuri care unuia îi transmit ceva, altuia altceva, dar a căror semnificație clară doar cel care le-a creat o știe. Prin urmare, deși îmi place literatura și m-am împăcat bine și cu gramatica, având note destul de bune mai mereu la Limba și Literatura Română, cu poezia… nu prea. Cu Eminescu, deloc. Mari probleme am avut cu el!

Este un chin să memorezi poezii, să le reciți cu intonație și patos la ore, să-ți storci creierul căutând motive pentru care poetul a folosit un cuvânt și nu altul, pentru care a pus o virgulă la naiba-n praznic sau încercând să-i faci profilul psihologic prin analizarea operei sale. Mă scuzați, vă rog! Mă știți deja de superficială, după felul în care îmi aleg cărțile. Nu-mi poate scoate nimeni din cap că unele versuri au fost pur și simplu scrise ca să fie, ca să iasă rima și că gândul celui care le-a scris este posibil să fi fost departe de zona în care ne trimiteau pe noi comentariile literare tocite pentru teze și BAC.

Se poate mai rău de atâta? Se poate. Aveam o profesoară de limba română mare fană Eminescu. Sau toate sunt? Cred că nu. Profa din liceu avea alte preferințe. În fine, doamna noastră profesoară nu considera că e drept să se bucure singură de poeziile lui sau să sufere singură când își aducea aminte de scurta și dureroasa lui existență. Așa se face că, patru ani de zile, din clasa a V-a până în a VIII-a, pe fiecare 15 ianuarie și 15 iunie, D-ul, adică eu și ai mei, avea serbare la cimitir. Sună grozav, nu?

Fiecare dintre noi primea câte o poezie de învățat. Aleasă de doamna profesoară, evident. Câteva săptămâni înainte de eveniment ne tot asculta la poezii. Jale mare dacă nu făceai pauză sau nu puneai un accent unde trebuia! Într-un final, se făcea selecția. Aia de fuseserăm cuminți și ne învățaserăm versurile primeam cadou o ieșite în oraș. Restul vedeau ei după!

Îmbrăcați frumos, decent, cu foaia cu poezia în buzunar, pentru orice eventualitate, ne prezentam la Bellu la ora stabilită. În șir indian, după rața mama, strecurându-ne pe aleea arhiplină aproape de fiecare dată (mulți fani are Eminescu!), reușeam într-un final să ajungem în față, să ducem florile pe care fuseserăm instruiți să le cumpărăm și să ne facem numărul. Tare, răspicat, cu intonație, cu elan și suflet, cum ni se spusese, ne rosteam poeziile care ne mâncaseră zilele și nopțile.

Nu ne-asculta aproape nimeni în afară de profa noastră. Nu ne-ascultam nici între noi. Câtă vreme unul își recita poezia, ceilalți fie râdeau (cei care luau totul în glumă), fie și le repetau pe ale lor în gând (ăștia născuți stresați, ca mine) și așteptau un semn, fix ca Mircea cel Bătrân la întâlnirea cu Baiazid, că le vine rândul. Nu știu dacă Eminescu ne asculta sau, dacă o făcea, ce-o fi gândit despre noi. Ar fi nedrept să nu recunosc că doamna noastră era întotdeauna tare mândră de noi la final și nu pleca niciodată de acolo cu batista uscată…

Păcat că pe vremea aia nu aveam telefoane și că nu există dovezi ale recitalurilor noastre! Ar fi fost interesant să ne revedem acum, ca adulți.

Mulțumesc Cerului că nu mi-am uitat niciodată versurile. Se mai întâmpla și asta. Deh, de atâta emoție… Nu mai știu toate poeziile pe care le-am recitat la Bellu. Doar de Lacul și La steaua sunt sigură că au fost ale mele. Pentru mine, a recita poezii în public a fost un coșmar. Am fost și sunt o timidă, o retrasă, genul care prefera să stea în spate, să rămână invizibil.

N-am mai fost niciodată la mormântul lui Eminescu după ce am terminat școala generală. Sunt curioasă dacă și acum se mai practică treaba asta în școli, adică luatul cu arcanul și pusul elevilor să recite poezii învățate cu arma la tâmplă. Stau câteodată și mă gândesc că poate mi-ar fi plăcut mai mult Eminescu dacă nu mi-ar fi fost băgat cu forța pe gât, dacă ni se-ar fi permis să-i citim poeziile și să simțim și să gândim ce vrem noi în privința lor, nu ce ni s-a dictat.