Eu sunt 70072. Fetița care a supraviețuit „Îngerului Morții” – Lidia Maksymowicz, Paolo Rodari

Ochii mi se deschid larg la fiecare apariție a unei cărți pe tema Holocaustului. Gândul mă duce la celelalte cărți citite despre asta, sufletul meu se întreabă ce lucruri odioase voi mai afla de data aceasta, iar mâna adaugă, din instinct, volumul în coș. Așa am ajuns în posesia cărții Eu sunt 70072. Fetița care a supraviețuit Îngerului Morții. Despre ea vă povestesc astăzi. Vă avertizez că, de data asta, nu avem în față un roman, ci o carte de memorii, un jurnal dureros a ceea ce a însemnat lagărul pentru o fetiță de trei anișori.

Luda avea trei ani atunci când ea, mama și bunicii ei au fost capturați de nemți. Nu erau evrei, dar erau din rezistența antinazistă. A făcut același drum pe care l-au făcut toți, în cele mai inumane condiții, spre lagărul Auschwitz-Birkenau. Ajunsă acolo, a fost despărțită de mamă și bunici. Pe aceștia din urmă nu i-a mai văzut niciodată. Doar pe mama, o mai vedea din când în când, atunci când aceasta reușea să se strecoare să verifice dacă fiica ei trăiește și să-i aducă câte o ceapă căpătată pe câmpurile unde muncea.

De ce Luda n-a fost ucisă, cum erau uciși alți copii de vârsta ei? A avut noroc. A fost selectată pentru menajeria doctorului groazei, Josef Mengele. I s-a tatuat numărul, 70072, și s-a alăturat celorlalți copii pe care Îngerul Morții făcea experimente din cele mai odioase. Câtă groază era pe bieții copii, atunci când doctorul sau unul dintre asistenții lui apăreau în baracă pentru a-și alege cobaii acelor zile! Fiecare dintre ei se chinuia să se facă cât mai mic, să se ascundă pentru a nu fi văzut. Niște copii nevinovați și naivi care își puneau mâinile la ochi, crezând că, dacă ei nu văd, nici nu sunt văzuți.

Oferta zilei la carti

Foame, groază, singurătate, dureri fizice groaznice – nu le erau străine acestor copii. Unii nu le-au supraviețuit, dar Luda a reușit. A fost printre cei găsiți în viață de armata rusă venită să elibereze lagărul. Atunci i s-a spus că mama ei a murit și a fost luată de o familie de polonezi în care a crescut și a învățat din nou să mănânce, să aibă încredere în oameni și a cunoscut iubirea. Luda a devenit Lidia. Ani mai târziu, reapar întrebările despre mama. E sigură că nu a murit și decide să o caute. Te las pe tine să descoperi deznodământul și toate detaliile acestei povești de viață impresionante.

Lidia Maksymowicz nu e un personaj al unei ficțiuni istorice. Este supraviețuitoarea celui mai real coșmar care a existat vreodată. Fetița firavă și speriată de la 1940 a devenit o femeie puternică și a găsit calea supraviețuirii și a iertării. A reușit ceea ce puțini ar fi reușit după ce au trecut prin ce a trecut ea: să nu urască. Mie asta mi se pare dovada supremă de putere. Nu că lupta ei pentru supraviețuire nu ar fi deja semn al acestei mari calități ale sale.

70072 nu e doar un număr. Este un om ca mine și ca tine. A fost un copil care ar fi trebui să se joace, nu să devină jucăria unui nebun. Era atât de mică, dar își amintește atât de bine! Ororile lagărului te marchează. Nu ai cum să le uiți. Sunt lucruri despre care unii dintre noi abia reușit să citim, dar pe care milioane de oameni le-au trăit.

Femeia aceasta a avut ocazia să-l întâlnească pe Papa, anul trecut, la vârsta de 81 de ani. Și-a dezvăluit tatuajul cu numărul care i-a ținut loc de nume în lagăr și Papa l-a sărutat. Un gest simbolic, desigur, care nu poate șterge trecutul, dar care vorbește despre cum vede prezentul ce s-a întâmplat atunci. Lidia nu a șters niciodată acel tatuaj. Poate eu l-aș fi șters, în încercarea de a șterge odată cu el și unele amintiri. Lidia știa că nu va putea și că nici nu trebuia să uite. La fel cum nici noi nu trebuie să uităm trecutul istoric și să nu-i permitem să se repete. De-asta a apărut acest volum, pe care mă bucur că Bookzone l-a adus așa repede și la noi.

Faptul că am lecturat Eu sunt 70072. Fetița care a supraviețuit Îngerului Morții într-o perioadă atât de nesigură și agitată, la nivel mondial, pe fondul evenimentelor din Ucraina, a făcut-o cu atât mai emoționantă. N-am învățat, oare, nimic în ultimii aproape 80 de ani? Asistăm din nou, din afară, la manifestarea nebuniei unui dictator, sperând că ura lui se va concentra doar asupra LOR și nu va ajunge asupra NOASTRĂ? Permitem din nou copiilor să fie despărțiți de mame din cauza armelor, cu motivații ireale? Avem de ales?