O viață de rezervă (Jodi Picoult) – recenzie

Titlu – O viață de rezervă (titlu original My Sister’s Keeper)
Anul apariției în România 2008
Editura RAO
Autor Jodi Picoult
Traducere Claudia Teodosia Spulber

Anna are treisprezece ani. Sora ei, Kate, cu trei ani mai mare, a fost diagnosticată cu leucemie înainte de nașterea Annei. De fapt, Anna nu s-ar fi născut niciodată dacă nu ar fi fost acel diagnostic. Anna a fost construită în eprubetă, după calcule genetice atente, pentru a reprezenta donatorul perfect pentru sora ei. I-a donat sânge prima dată în secunda doi după naștere. A petrecut mult timp prin spitale și a îndurat multe pentru a dona de multe ori sânge sau măduvă. Sora ei încă trăiește, dar tot bolnavă. De data asta, părinții vor ca Anna să-i doneze surorii sale un rinichi.

Anna nu mai vrea. S-a săturat să fie supusă la atâtea fără a i se cere acordul. Își caută un avocat și își dă familia în judecată pentru a-și câștiga independența medicală, dreptul de a decide singură dacă mai vrea să doneze ceva surorii sale. Ce se întâmplă mai departe, nu vreau să vă spun. Doar că O viață de rezervă este o carte care merită citită și pe care îmi pare rău că nu am descoperit-o mai devreme.

Oferta zilei la carti

Este prima carte cu personaje umane la care am plâns. Eu nu plâng la drame umane de niciun fel, nici scrise, nici filme. Doar la filme și cărți cu personaje câini. O viață de rezervă a fost o premieră. Povestea este emoționantă, cutremurătoare din multe puncte de vedere. Deși pare a vorbi doar despre drama Annei, a copilului de rezervă, prezintă de fapt drama unei familii întregi.

Anna este doar una din necunoscutele ecuației. Te pui în locul ei și îți dai seama că nu are o viață ușoară. Știe de ce a venit pe lume și nu se simte deloc iubită. Părinții au tot timpul ochi doar pentru Kate și boala ei. N-au întrebat-o niciodată dacă e de acord să doneze sânge sau măduvă. Nu le pasă de ea.

Pe de altă parte sunt părinții pe care tinzi să-i înțelegi până la un punct. După acel punct, îți dai seama că sunt nedrepți acordând atenție unui singur copil, deși au trei, că s-au jucat puțin de-a Dumnezeu, că se simt îndreptățiți să ia tot ce vor de la un copil pe care l-au făcut din motive egoiste.

În mod tradiţional, părinţii sunt cei care iau decizii în legătură cu copiii fiindcă se presupune că ei sunt preocupaţi de ceea ce e în interesul copilului. Dar dacă părinţii sunt orbiţi numai de ceea ce este în interesul în interesul unuia dintre copiii lor, sistemul se prăbușește.

Dacă ce-ai citit până acum ți se pare revoltător și în același timp incitant, stai să-ți spun că de fapt lucrurile nu sunt așa de simple. E exact ca în viețile noastre, ale tuturor. Nu există doar alb și negru, ci și o mulțime de nuanțe de gri între ele. Fiecare dintre părți are propria viziune asupra a ceea ce s-a întâmplat și urmează să se întâmple. Fiecare parte are dreptate în felul ei. Fiecare are motivele ei să vrea sau nu să meargă mai departe.

Anna este atât de curajoasă pentru ce și-a propus să facă la doar treisprezece ani. N-ai cum s-o condamni că spune NU. E doar un copil. Dacă ai cumva impresia că e un copil egoist, trebuie să citești cartea ca să vezi care a fost atitudinea ei de până acum și ce a făcut-o să și-o schimbe.

Pe părinții, pe de altă parte, recunosc că i-am cam judecat. Apoi mi-am dat seama că nu sunt părinte și nu ar trebui să o fac. Durerea unui diagnostic ca al lui Kate îmi dau seama că este mare. Probabil că nici lor nu le-a trecut prin cap că va fi nevoie de atâtea intervenții. Poate au sperat că fiica cea mare se va însănătoși și vor fi toți o familie minunată. Dar… ei sunt adulții în povestea asta. De ce părinții cred că sunt proprietarii copiilor și au drept de viață și de moarte asupra lor?

Toți sunt victime, dar doar unii vinovați. E legal ce se întâmplă? Dar moral? Pe Kate a întrebat-o cineva ce vrea? Te pui în locul lor părinților și nu știi ce e ai face. Pentru că e imposibil să fii obiectiv când e vorba de copiii tăi, chiar și eu îmi dau seama de asta. Pentru că nu ai cum să ignori suferința unuia și să-l lași să moară pentru a sta alături de ceilalți doi. Dar poți, ai dreptul, să iei un organ de la unul pentru altul? Te pui și în locul Annei: ai dona un rinichi surorii tale bolnave de leucemie? Dacă ai știi sigur că se va face bine și că aici se termină donațiile, cred că da. Dar nu ai garanțiile astea. Nici Anna nu le are.

O viață de rezervă nu e o capodoperă literară, nu pentru asta ți-o recomand, ci pentru toate lecțiile pe care le vei învăța din ea și pentru toate întrebările care nu te vor mai lăsa să dormi. N-o să-ți spun dacă Anna va câștiga dreptul să spună NU. Îți spun doar că sfârșitul este sfâșietor. Mesajul este clar: există un destin căruia nu i te poți împotrivi. Orice decizii ai lua, oricât ai vrea să împiedici anumite lucruri, există o forță mai mare care decide pentru noi. Viața este atât de imprevizibilă!