Fata cu toate darurile – M.R. Carey (recenzie)

Titlu – Fata cu toate darurile (titlu original The girl with all the gifts)
Anul apariției în România 2016
Editura Nemira
Autor M.R. Carey
Traducere Ruxandra Toma

Fiecare dimineață începe la fel pentru Melanie. Se trezește singură, în celula ei, și așteaptă ca soldații să vină să o lege de scaun pentru a o duce la școală. Toți colegii ei sunt legați de scaun (mâini, picioare, gât), la fel ca ea. Nu știe de ce, dar se supune. Mai ales că mersul la cursuri este mult mai plăcut decât statul singur în celulă. Cu atât mai mult în zilele în care are ore cu domnișoara Justineau.

Sunt izolați cu toții. Soldații sunt mereu înarmați. Se tem de ce le-ar putea face Melanie și colegii ei, dar se tem și de ceva din afară. Afară visează și Melanie să ajungă. Vrea să vadă lumea, să o exploreze, să se bucure de libertate. Și e sigură că va merge afară când se va termina școala. Numai că domnișoara Justineau devine atât de tristă când Melanie îi vorbește despre asta… Melanie nu vrea asta. Își iubește profesoara. Pentru tot ce a învățat-o și pentru că este singura care i-a oferit mângâiere, la propriu, singura care nu se teme că ar putea fi mușcată, la propriu.

Oferta zilei la carti

Din când în când, câte un coleg al ei este luat de sergentul Parks și soldații lui. Trece de ușa de care nu a trecut niciodată Melanie și apoi nimeni nu mai știe nimic de el/ea. Oare ce s-a întâmplat cu el/ea? Este o întrebare pe care nu îndrăznește niciodată să o pună cu voce tare.

Vine și ziua în care ea însăși este dusă dincolo de ușa aceea. Iar locul în care ajunge nu e deloc prietenos. Cineva este pe cale să-i facă rău, dar domnișoara Justineau apare și încearcă să o salveze. Numai că un nou pericol vine din afară. Baza este atacată. Singurii care scapă sunt sergentul Parks, domnișoara Justineau, un soldat, Melanie și doctorița Caldwell. Împreună trebuie să parcurgă un drum greu, plin de pericole. Numai că pericolul cel mai mare este printre ei. Melanie este afară, dar găsește o lume departe de cum și-a imaginat-o. Acum află de ce era ținută mereu legată și de nu râdea nimeni la gluma ei cu nu o să te mușc. Melanie nu e doar un copil. Melanie este dușmanul însăși. Este un flămând.

Ce s-a întâmplat cu lumea? Cine sunt părinții lui Melanie și ce s-a întâmplat cu ei? Ce sunt flămânzii? De ce alege Melanie să rămână alături de domnișoara Justineau, în loc să se bucure de libertatea pe care și-a dorit-o? Unde îi duce drumul pe care au plecat și cum va schimba Melanie TOTUL?

Am luat Fata cu toate darurile de pe Târgul Cărții. N-am citit nimic înainte. Nici descriere, nici recenzii. Mă bucur că nu am făcut-o. Dacă aș fi știut de la început despre latura horror a poveștii, n-aș fi citit-o niciodată. Și cartea asta merită citită.

Apocalipsa nu vine din cer, ci tot de la oameni. Apocalipsa se întâmplă deja. Melanie e parte din ea, iar cei ca ea sunt cei care o pun în practică. Melanie este un monstru, ca toți cei din neamul ei. Sau nu? Spre deosebire de ei, Melanie este mult mai umană. Apreciază gesturile de tandrețe, se atașează de persoane, face diferența între bine și rău. Și nici nu arată ca un monstru. Cu toate astea, instinctele periculoase le are și sunt greu de stăpânit. Greu, dar nu imposibil.

Interesant este că M.R Carey a ales să salveze, în acest scenariu apocaliptic, un grup cu indivizi atât de diferiți, reprezentând foarte bine toate părțile implicate în poveste. O avem pe Melanie, parte din lumea care aduce sfârșitul. O avem pe doctor Caldwell pentru care nu contează altceva decât cercetările ei. Avem un soldat care nu mai face diferența între ce are în față și ce vrea el să vadă de fapt. Avem un sergent cât se poate de realist și dornic să supraviețuiască, fără să-i pese de cercetări sau să se lase implicat afectiv. O avem pe domnișoara Justineau, cea care crede că afecțiunea ei este suficientă pentru a o păzi și a schimba lucrurile în bine. Rămâne de văzut care dintre ei va supraviețui la final.

Trebuie să recunosc că începutul și sfârșitul sunt părțile mele preferate din această carte. Începutul pentru că a fost foarte misterios și pentru că existau multe semne de întrebare, iar finalul pentru că m-a șocat. În ce mod, vă las să descoperiți singuri. Nu că nu ar fi o poveste bună per-total, dar depășește anumite limite dincolo de care o lectură devine prea mult pentru mine. Prea multe detalii. Prea multe scene marca The Walkind Dead, film la care nu m-am putut uita mai mult de douăzeci de minute. Și cartea asta chiar am citit-o, chiar dacă m-am temut că voi avea coșmaruri.

Fata cu toate darurile este un SF, un thriller distopic, parte dramă, parte horror, o poveste despre sfârșit. Dar nu despre sfârșitul lumii, ci al umanității. La finalul ei, nu rămâi cu detaliile sângeroase, ci cu multe întrebări la care să meditezi. Ce-i face pe flămânzi monștri, de vreme ce rațiunea le-a fost furată? Ce ne face pe noi oameni? Care este limita peste care încrederea devine naivitate? Oare așa va arăta sfârșitul? De ce, când în jurul tău lumea arată ca în romanul ăsta, tu ai mai vrea să trăiești?

Citat preferat din Fata cu toate darurile

Copilul crește și apoi îmbătrânește. Se joacă. Explorează. La început, ca Winnie de Pluș și Purcelușul. Și mai târziu, precum Cei cinci faimoși. Și după aceea ca Heidi și ca Anne, de la ferma Green Gables. Iar apoi ca Pandora, care deschide cutia cea mare a lumii, fără să-i fie teamă, fără măcar să-i pese dacă ce va găsi înăuntru este ceva rău sau ceva bun. Pentru că este și rău, și bun. Toate lucrurile sunt și rele, și bune. Întotdeauna.