Mi s-a întâmplat să fac asta. Poate ți s-a întâmplat și ție. Ai văzut pe stradă, în autobuz sau în supermarket o veche cunoștință, un fost coleg și, în loc să saluți, ai întors spatele. Te-ai ascuns după un raft sau după o persoană. Te-ai făcut că te uiți în telefon. Eu îmi recunosc vina. Uneori mi-a părut rău că am făcut-o, acționând la primul impuls. M-am întrebat ce-o fi gândit persoana ignorată despre mine sau care o fi crezând că sunt motivele pentru care am ignorat-o. M-am pus în locul ei și nu mi-a plăcut deloc atitudinea mea. Cert este că am făcut asta de multe ori. În foarte puține cazuri cauza a fost o antipatie. De obicei, motivele mele (și cred că ale multora) sunt altele.
Teama de a fi respins
Sună aiurea când spui că te temi să nu fii respins, dar tu ești cel car respinge, nu? Nu e chiar așa. Mergi pe principiul mai bine îl părăsesc eu, decât să mă părăsească el. Creierul nostru funcționează adesea pe principiul acesta. De ce să risc să fiu eu cea respinsă, să mă duc spre o persoană și mă trezesc că nu-și mai aduce aminte de mine? Mi s-a întâmplat asta cu o fostă colegă din generală. M-am simțit penibil.
Timiditatea
Nu par timidă, nu? Online, toți suntem zmei. În realitate, doza mea de timiditate este foarte mare și mă trage înapoi de la a socializa oriunde și cu oricine. Așa am fost de când mă știu și nu cred că mă mai fac bine acum, la 35 de ani. Probabil că are legătură cu următorul motiv de pe listă.
Neîncrederea în mine
Alteori, când a fost vorba de oameni care eram sigură că m-ar recunoaște sau m-au recunoscut, am ales să mă fac că nu-i văd pentru că m-am simțit nearanjată/neîmbrăcată în mod corespunzător. Asta face lipsa de încredere în tine. Te simți urât, ești mereu complexat și eviți contactele care te-ar putea face să te simți prost. Problema nu este la persoana respectivă, ci la tine.
Teama de a nu deranja
Nu ți s-a întâmplat niciodată să saluți pe cineva, să întrebi ce face și să vezi că persoana respectivă se uită mai degrabă la ceas decât la tine? E clar că ai deranjat, că ții acea persoană din treabă, că ultimul lucru de care avea nevoie era să o abordezi tu. Poate nu are timp, poate nu are dispoziția necesară. Poate totul are legătura cu teama mea permanentă de eșec?
Sentimentul de inferioritate
Ăsta este motivul pentru care nu am mers la niciuna din revederile cu foștii colegi de școală sau liceu. Întotdeauna m-am simțit cu un pas în urma lor. Când ei își croiau drum spre posturi mai bine plătite, eu eram izolată din casă de teama atacurilor de panică. Acum, când ei au joburile dorite, eu sunt o casnică ce-și face de cap pe blog. Ei au copii, eu nu. Despre ce le-aș putea povesti eu?
Astea ar fi principalele motive, în cazul meu, pentru care am ignorat oameni atunci când am dat peste ei întâmplător. Poate că, într-un colț al sufletului meu, așteptam să vină ei la mine. Dacă ar fi făcut-o, cu siguranță nu i-aș fi respins. Mi-a propus să fiu ceva mai deschisă pe viitor și sper că voi reuși.
Esti unul dintre cei mai sinceri oameni pe care îi cunosc (se pune intalnirea noastra scurta, dar care mi-a facut mare placere, nu?).
La mine tot din zona neîncrederii vin unele evitari. Sau simt ca nu pot gestiona in ziua respectiva partea aia cu Ce faci? Te-ai măritat? Ai făcut copii? urmată eventual de un sir de sfaturi si/sau incurajari nesolicitate.
A, si uneori mai aud de la x sau y ca am evitat pe cineva, deși pur si simplu nu l-am observat. In general is destul de aeriană pe strada…
Love iuuu. Intrebarile alea ma omoara. De maritat, sa ma intrebe! Ca am cu ce ma lauda. Sunt convinsa ca sunt mai iubita si mai repectate decat multe dintre cele in fata carora ma simt inferioara si urata. Dar, cand ajungem la copii si cariera, nu am ce le spune. Si aiurea e ca oamenii te compatimesc cumva, desi tu nu simti ca esti de compatimit.
Sau poate doar instinctul iti spune ca omul ala sau oamenii aia sunt toxici in relatia cu tine, negativisti, rau voitori, plini de mila desi nu e necesara.
Dincolo de timiditate, universul ne ajuta maxim prin acest instinct, nu musai intelegem, cel putin eu nu inteleg de multe ori de ce nu „suport” pe x sau ma irita „y”, aparent nu as avea motive. Dar ele sunt. Gen nici mie nu imi plac colegii de scoala generala, o parte erau copii de bani gata, ajunsi unde sunt acum datorita lui tati/mami/alte rude, o parte erau pur si simplu rautaciosi, desi eram egali in ale „bogatiei” dar eu fiind mai baietoasa, dadeam replica si saream la bataie…asa nu convenea:)
Cu colegii de liceu, nu am fost uniti ca si clasa dar in mare parte nu am o problema sa ii revad, doar ca nu am realizari, muncesc si am un copil, fara a avea o relatie, deci judecata lor apare imediat….:)
Deci fata frumoasa nu ai vreo vina, doar faci ce tb ptr sufletul tau.
Fata frumoasa? Ai gresit blogul. Dar iti multumesc ca incerci sa ma faci sa tin capul sus. La mine este exact invers. In generala am avut colegi mai dragi sufletului meu. In liceu, nu prea. Deh, nimeni nu-i perfect. Poate fi si cum zici tu, instinctul. Dar uite ca instinctul asta si dorinta de a te proteja ii fac pe altii sa te numeasca salbatic la un moment dat.
Mie nu mi sa întâmplat,eu mă bucur când întâlnesc pe cineva din trecut că sa depăn amintiri.
Tu esti mai deschisa si mai multumita de tine, cred.
Cred ca toti am fost si de o parte a baricadei, si de cealalta. Cel mai trist e cand se intampla asta nu cu simple cunostinte vechi, ci cu cei cu care am crescut/copilarit. Cat despre sentimentul de inferioritate, stiu exact ce zici. Anul asta urmeaza sa am intalnirea de 10 ani de cand am terminat facultatea si, intr-o discutie cu sotul, ziceam ca nu cred ca vreau sa merg, invocand cam aceleasi motive despre care ai scris tu. Ca de fiecare data, sotul m-a trezit la realitate si m-a incurajat. Ajuta foarte mult sa il am pe el mai rational, in astfel de momente.
Eu nu ma duc nicaieri si nici al meu nu ma sustine pe planul asta pentru ca si el este ca mine. Nu avem prieteni si ne place sa fim singuri si alaturi de oameni care stim 100% ca ne pretuiesc asa cum suntem noi.
Așa eram și eu la virsta ta,toate cele descrise le aveam,dar cu cit înaintezi în virsta cu atit mai mult începe sa nu iti mai pese de părerile celorlalti și ăsta mi a confirmat și fata mea care e psihiatru,ca multe se rezolva cu virsta.Deci ,începeți de pe acum, sa nu va mai pese,adică luptați cu mindria voastra si puneți o la punct sa nu va mai chinuie.Eu as zice sa l rugați și pe Doamne sa va ajute.Vă pupicesc.
La 35 de ani, cred ca deja am crescut destul. Ar fi trebuit sa ma schimb pana acum. Cand o voi face? Dupa 50?
Ni s-a întâmplat tuturor. Sa ne ierte dacă i-am evitat,cu siguranță li s-a întâmplat și lor
Nu cred. Sunt unii care sunt mereu veseli si pusi pe socializat.
Eu cred ca majoritatii dintre dintre noi i s-a intamplat, din diverse motive sau din toate cele enumerate de tine.Uneori, poate nu ai starea necesara pentru o revedere. Nu spun ca e normal, dar eu nu pot sa fiu falsa. De ce sa simulez o bucurie pe care nu o simt in acel moment. Mai bine, evit.
Nici nu stii ce linistita ma simt cand constat ca nu sunt singura care face asta.
Exista momente cand nu doresc sa discut cu nimeni și ii evit, sau mă grăbesc să ajung undeva și știu că discuția cu ei va dura, sau pur si simplu, a discuta cu ei, mă încarcă negativ și atunci îi evit. Fără cea mai mică remușcare. Nu putem fi prieteni cu toti.
Te invidiez pentru ca nu ai remuscari. Pe mine ele ma cam termina.
Eu, când mi se întâmplă să evit o cunostinta veche, e din cauza faptului că nu sunt în dispozitia de a fi bombardată cu întrebări, așa se întâmplă de regulă. Depinde de starea pe care o am în acel moment. De regulă, chiar mi-e drag să revăd oameni cu care, la un moment dat în viață am interacționat. Bine, nu chiar cu toți.. :)))
Pe bune, nu crezi ca cei care zambesc tuturor si imbratiseaza pe toata lumea sunt cam falsi?
Oh, da! Te inteleg foarte bine! De multe ori mi s-a spus ca sunt increzuta cand de fapt eu eram timida… La mine chestie cu ”sa nu deranjez” e primul cand si cand trebuie sa discut cu cineva necunoscut si cand am de-a face cu cei pe care ii stiu deja.
Ce frumos ai zis asta cu catalogatul drept increzut cand tu esti de fapt timid!
In Bucuresti nu am prea multe cunostinte..liceul l-am facut in Suceava, iar facultatea aici..dar majoritatea colegilor erau din provincie si chiar nu m-am intalnit cu nimeni pe strada..mi-ar placea sa mai schimbam 2, 3 vorbe
Uite ce ciudat! Eu mi-as dori sa fiu din SV si sa nu ma cunoasca nimeni.
Eu m-am intalnit zilele trecute cu o colega de generala care intamplator e casatorita cu un coleg de liceu al iubitului meu si in timp ce ei doi vorbeau si nu aveau nici o treaba, eu ma chinuiam sa-mi amintesc de ea din scoala si nimic. A fost cam stanjenitor;
Imi dau seama. Cu memoria eu stau bine, dar poate unii si-au schimbat drastic aspectul fizic intre timp…
eu mai fac de-astea cand ma gasesc cu persoane pe care nu le agreez. ori ma fac ca ploua, ori trag un salut scurt, care spune tot. daca sunt cunostinte vechi si avem o istorie frumoasa, ma opresc si stau de vorba, nu am treaba
Salut scurt, zici? Functioneaza? As incerca asta.
Eu ii evit dor cand nu am ochelarii de vedere, ca vad in ceata si nu ii recunosc :))) In rest sunt cam lipicioasa :))
Bine ca nu ai fost colega cu mine, sa sari pe mine la vorba!
:)))) sa stii ca asa as fi procedat
si eu am ‘fricile’ astea. Si mai am frica de intrebarile alea fara jena din intimitatea mea: si cand te mariti, dar cand faci in ca un copil, tot in chirie stai, tot datorii ai, nu ai grija si tu de X say Y, vai ce te-ai ingrasat, vai ce nu te aranjezi si arati ca o precupeatza etc. dar si interogarea despre politica sau cine stie ce filme. Ma enerveaza luatul la ‘descusut’ , desi cu anii am invatat sa raspund ca
– sunt bine, sanatoasa, linistita, timpul zboara
– nu am tv si nu stiu ce se intampla
– mi-e bine asa
-nu m-am vazut cu X, Y, Z,
– zau ca nu stiu cand aveti voi timp si de astea, mie nu imi iese pt ale mele
A fost greu si mult efort sa invat sa imi fie bine cu mine. Si in punctul asta toate au palit, si ma bucur ca sunt bine cum sunt.
intr-adevar unii nu stiu sa comunice altfel decat punand intrebari de genul asta.