Ieri ne-am uitat la Moromeții, din motive legate de BAC. 🙂 Nu intru în detalii. Voi știți unde a fost filmat Moromeții? Vă spun eu. În comuna Talpa, sat Talpa-Ogrăzile, din județul Teleorman. Satul este destul de aproape de satul natal al lui Marin Preda, Siliștea-Gumești. Trec prin Siliștea de câte ori merg la țară. Talpa-Ogrăzile este satul în care am copilărit.
O bună parte din vacanțele mele de vară la țară, am petrecut-o într-o căsuță din chirpici, aflată la 20 de metri de una din casele în care s-a filmat în ’85 această capodoperă a cinematografiei românești. În spatele casei ăsteia e cimitirul în care, pe la începutul filmului, se aude o femei bocind. Tot în spatele ei este biserica la care Catrina lui Moromete mergea. Am traversat de atâta ori gârla pe lângă care Niculae își păștea oile! Am crescut știind toate astea, dar mereu am crezut că sunt povești și locurile doar seamănă. Târziu, când am învățat să folosesc internetul, mi-am dat seama că nu era un basm.
Nu s-au schimbat chiar așa multe în Talpa de atunci de și până acum. Ambii mei părinți sunt din acest sat. Încă avem o casă acolo. Strada cu biserica, pe care s-au filmat multe scene, se numește acum Strada Moromeții. S-a mai adus din când în când pietriș, dar drumul e tot de țară și predomină țărâna care se transformă în noroaie cu nimic diferite de cele de acum 30 de ani.
Iată, asta e una din casele în care s-a filmat atunci! O casă țărănească din lemn și pământ, o casă care a rezistat peste ani, parcă așteptând ca personajele ei să se întoarcă la ea.
Ei bine, așteptarea se pare că nu i-a fost în zadar. În 2017 chiar se fac pregătiri pentru partea a doua din Moromeții. Puteți citi și aici, într-un articol din Evenimentul Zilei din 2016, despre promisiunea lui Stere Gulea că în 2017 va începe filmările pentru noul Moromeții. Sursele mele (destul de sigure) îmi spun că se va filma tot în satul meu. E ciudat că abia acum îi spun satul meu. Și nici măcar nu e al meu. Eu sunt născută la București…
Pe ulița unde a fost uitat casa aceea, nu mai locuiește nimeni. Mai există o casă. Cea în care mi s-au spus mie cele mai frumoase basme.
O casă în care n-a existat energie electrică până prin 2007. O casă în care n-au existat aragaz și butelie, în care se gătea pe vatră, pe pirostrii, în sobă sau în cuptorul de lut de afară.
O prispă de lemn în care am învățat să fac păpuși din foi de porumb. Un perete pe care și acum mai atârna un tablou de doliu sau nu știu cum să-l numesc, anunțând durerea așternută în acea casă odată cu moartea tatălui meu în 1987.
Aceleași surse (anonime, cum stă bine oricărei surse) îmi spun că inclusiv în casa asta, în care am copilărit, se va filma. N-am mai fost în sat din primăvară, nu știu dacă s-au început lucrări de recondiționare a caselor respective. Sunt 7 ani de când a murit mamaia mea. Locuia aici, uitată de lume (fără curent și având-i drept vecini pe cei plecați departe, care se odihnesc în cimitirul din spate). Poate vă pare macabru, dar am petrecut multe nopți în casa aia și niciodată nu mi-a fost teamă de ei. Cei morți nu pot face rău. Mie de vii mi-e frică.
De viii cărora le-am dat semnătură că renunț la orice parte din mica moștenire lăsată în urmă de tușa Stana. Dacă vor citi asta, mă bucur și îi rog să uite de mine. Nu-i vorba sute de milioane, e vorba că femeia asta a lăsat ceva în urmă și și-a pregătit singură totul pentru înmormântare, dar voi n-ați avut 30 de lei să plătiți să-i scrie cineva pe cruce data decesului. Crucea ei arată așa cum a lăsat-o ea, doar cu data nașterii și un mare gol, la fel ca cel pe care l-a purtat în suflet toată viața. Mai mult nu puteați să vă bateți joc de ea! De restul nu-mi pasă. Amintirile mele nu mi le puteți lua printr-o semnătură. Și faptul că numele tatălui meu este încă pe acel perete, să vă aducă aminte că aveam aceleași drepturi ca și voi, dar am renunțat la ele pentru că nu meritam nici 3 lei din ce a lăsat mamaie în urmă, de vreme ce n-am putut-o ajuta cu nimic cât era încă în viață.
Mă voi bucura nespus dacă într-adevăr căsuța asta va apărea în partea a doua din Moromeții. Ar fi cel mai mare cadou pe care mamaie Stana l-a primit vreodată. Îmi doresc asta pentru ea.
Dacă veți vedea vreodată cuptorul ăsta de afară, prin film, să știți că de acolo am mânca eu cea mai bună pâine coaptă pe frunze de salcâm. Din fântâna aia am băut cea mai rece apă și pe prispa aia am avut parte de iubire.
Ce articol emotionant!
Cu atata placere am citit acest articol, incat as fi vrut sa ma aflu acolo.
Si eu as vrea sa merg mai des acolo…
Ce dor mi-e de casa de la tara si de bunicii mei. 🙁 Amintiri frumoase,ce nu le voi uita niciodata. Frumos articol!
Multumesc, Tatiana.
Vaai, atat de tare m-ai emotionat!!! Imi vine sa plang…
Imi pare rau, Delia, dar uneori plansul face bine.Ne ajuta sa ne descarcam.
stii, asa se cam intampla, sunt oameni care fac rau fara sa se uite in jurul lor… si ai dreptate, mortii nu ne mai pot face nimic, viii ne mananca zilele…
This is life.
Mi au dat lacrimile ?frumos ai scris,satul natal nu se uita niciodată, amintirile sunt cele mai frumoase lucruri care ne rămân întipărite in minte și suflet!
Oamenii fac totul. In acelasi sat stau si bunicii din partea mamei si bunicul din partea tatalui. Cu ei nu am amintiri placute.
foarte emotionat articolul
Păi atunci e musai ca acea casă să fie prinsă în film! Ţin pumnii!
Multumesc, Radu. Esti un dragut.
Doamne, Cris..m- ai facut sa plâng! O poveste de viata atat de emoționantă! Ma rog la Dumnezeu ca visul tău sa se- mplineasca si acea casa sa apara pe ecranele noastre in viitorul apropiat!
Imi pare rau ca te-am facut sa plangi.
Ai scris un articol cu sufletul descriind foarte bine starile pe care le simtim noi cele care am crescut la tara si ne-am iubit parintii si bunicii. Eu merg in satul unde am copilarit o data pe an la mormintele lor, dar nu pot sa trec pe ulita unde au fost sau sunt casele. Este prea dureros pentru mine.
Stiu cum este sa mergi acolo si sa nu-i gasesti. Stiu ca doare.
Frumos articol! si emotionant! fiecare din noi are o casa din asta in suflet. O bunica. Suntem un fel de morometzi cu totii…
da, stiu ca toti avem o bunica sau pe cineva si unn loc pe care n-am fi vrut sa le pierdem.
M-ai facut sa imi aduc aminte de bunicii mei și de vacantele la tara.
Suflet frumos, trezești amintiri în noi chiar dacă nu vrei, pentru că ai stilul tău pur de a scrie, asta se cheamă talent!
Nu stiu daca e talent pur. Daca ai citi cum scriam acum 7 ani, ai muri de ras.
M-ai facut sa lacrimez. Nu mi-am petrecut prea mult timp la bunicii mei dar in fiecare vacanta de vara mergeam acolo. Mai merg si acum de Sf. Maria, e hramul bisericii din sat, la 10 km de Drobeta. S-au schimbat multe dar in curtea bunicilor, o curte destul de mare, casa batraneasca a ramas aproape intacta. O casa din barne de lemn gros, un beci de piatra unde as sta toata vara si n-as simti arsita. TInda in care imi place sa stau si acum, odaia din mijloc din care intri in alte doua camere, una in dreapta( din vale si una in stanga din deal) . In curte a ramas un verisor primar, in casa parintilor lui. Bate din picior sa dam semnatura , eu si alti doi frati ai lui, ca nu avem pretentii la nimic din ce e acolo. Ba da, am pretentii daca voi vrea vreodata sa ma duc o saptamana sa stau acolo, sa ma pot duce sau … cine stie ce mi s-o nazari si mie.
acum nu stiu ce sa zic… eu am dat si nu imi pare rau ca am facut-o, nu era mare avere si nici nu simteam ca o merit. Mi-e ciuda numai ca… nu mai zic.
M-a impresionat articolul tau, foarte frumos scris. Abia astept sa vad filmul!
Vai cat a putut sa ma emotioneze articolul tau. Sper sa se filmeze in casa matusicii Stana si abia astept sa vad ecranizarea. Nu stiam ca vor sa faca partea a II-a. Filmul vechi, alb negru l-am vazut de vreo doua ori. Si chiar o consider o capodopera cinematografica.
Mi-ai rascolit si mie amintiri…
Imi aduc aminte de satul copilariei mele in care nu mai recunosc nimic, dar si de satul de la bunicii de la Bustenari unde au mai ramas case care imi provoaca amintiri frumoase. Insa de cate ori trec pe acolo, casele celor plecati din lumea noastra se degradeaza de la an la an. Pacat… 🙁
Pana si casa pe care o avea tataie in padure pana sa se mute in sat, cand eram copil mai avea o camera, apoi ramasese doar un perete. Cine a furat a furat ce a putut, iar restul s-a daramat.
Pastrez insa mirusul cartofilor copti pe plita de lemne, turtele coapte tot pe plita si mirosul untului pus la incins pentru a fi folosit la gatit in zi de sarbatoare.
P.S. nu ma tem de cimitire. Daca nu sunt singura :))
Doamne, Cristina mi-ai facut pielea ca de gaina! Mi-am adus aminte de scenele din Morometii…am citit si „tocit” cartea in liceu. Foarte tare articolul! Sper sa apara in partea a doua casa matusii tale! Tin pumnii stransi!
Eu am revazut filmul de curand, cand se preagatea sotul de BAC.