Vă povesteam eu, într-un alt articol, despre cât timp am petrecut la raionul animăluțe pluș dintr-un magazin și cum nu-mi mai venea să las dolofanii pufoși din brațe. Ba chiar am plecat supărată că nu mi-am luat buburuza la care poftisem și m-am ales doar cu un papagal micuț. Soțul meu îmi înțelege apucăturile astea copilăroase și le acceptă. Nu și mama. Când am ajuns cu jucăria acasă, s-a uitat urât la mine și mi-a zis că sunt adult în toată regula și ditamai omul și ar fi cazul să nu-mi mai cumpăr jucării. Este vreo lege care să mă oblige să renunț la animăluțele de pluș? Eu nu vreau. Eu le iubesc. Unde le văd, acolo mă duc. Nu contează că vorbim de ursuleți, maimuțici, elefănței, căluți de mare, delfini, pisoi, tigrișori, văcuțe sau mai știu eu ce animale. Pe toate le iubesc.
De ce iubim animăluțele de pluș?
M-am întrebat multă vreme asta. Unii spun că cei mici le iubesc pentru că sunt colorate și pufoase și că noi, adulții, ni le dorim pentru că nu am avut parte de prea multe când eram mici. Nu cred în teoriile lor. De ce? Pentru că nu contează așa mult dacă o jucărie de pluș este colorată sau albă. Copilul o îmbrățișează la fel de strâns. Cunosc tineri care au 20-25 de ani și au avut munți de jucării în copilărie, dar tot mai rămân cu gâtul întins când văd vreun animăluț drăgălaș pufos. Atunci ce ne determină să tânjim după jucăriile asta la orice vârstă?
1. Ochișorii magici care parcă le dau viață
Iată ceva ce mașinuțele sau seturile de construit nu au. Ochi. Sunt atât de blânzi ochișorii tuturor animăluțelor de pluș (chiar și la speciile sălbatice), că nu au cum să nu-ți fie dragi. Pur și simplu privești un urs panda sau o girafă de pluș și ai senzația că el/ea te privește la rândul său și te ascultă. Sentimentul acesta de însuflețire cred că este principalul vinovat de pasiunea tuturor, fie ei mari sau mici, pentru jucăriile de pluș.
2. Sentimentul de securitate
În ochii copiilor, jucăriile sunt adevărați eroi capabili să-i apere. Pe la 3-4 ani dorm cu un cățel sau cu un iepuraș ghemuit la piept și-și spun că nimic rău nu li se poate întâmpla atâta vreme cât jucăria veghează. Ea înlocuiește și o bună parte din căldura trupului mamei și îi conferă piciului mai multă siguranță.
La adult jucăriile sunt prilej de întoarcere la copilărie, la vremea când era lipsit de griji și se simțea protejat de părinți și de animăluțele pufoase pe care le strângea la piept. Sentimentul acela din momentul strângerii jucăriei moi în brațe nu moare niciodată. Unii aleg să-și reprime dorința de a ține un ursuleț la piept și îl înlocuiesc cu perna. Prin urmare, nu-i deloc greșit sau tragic faptul că un adult doarme cu o jucărie.
3. Nevoia de afecțiune
Avem nevoie de afecțiune la fel ca de apă și mâncare. Numai că n-o primim niciodată de la persoanele apropiate în doze suficiente. Atunci un supliment de afecțiune de la aceste animăluțe de pluș. Ca și câinii, și minunile astea cu ochi vii sunt capabile să te iubească, să te asculte și să te îmbrățișeze necondiționat. Cum să nu le vrei și cum să nu le iubești?
Acum e clar pentru toată lumea de ce îi este permis unei femei de 33 de ani să strângă la piept jucării și să și le dorească? N-are nicio legătură cu gradul de maturitate. Nu mă comport ca un copil. Am moment când mă alint, dar sunt un adult responsabil care are totuși nevoie de afecțiune, de sentimentul de siguranță, de discuții deschise cu un prieten care n-ar putea niciodată (nici de-ar vrea) să-mi divulge secretele.
Ba chiar animăluțele de pluș nu fac bine doar la nivel mental și sufletesc, reducând stresul și aducând zâmbete, dar chiar sunt ajutoare foarte bune pentru cei care au probleme respiratorii, copii sau adulți. Copiii care au astm și dorm cu jucării de pluș, fac mult mai rar crize în timpul somnului.
Dacă vă ajută cu ceva să spuneți că nu e ok să mai vrei un urs de pluș după o anumită vârstă, fie cum vreți voi! Din punctul meu de vedere lumea se împarte în două: în cei care adoră animăluțele din pluș și cei care spun că nu le suportă dar tânjesc în secret după ele pentru a arăta ce oameni serioși sunt ei!
Sursă foto – aici.
apai si noi avem cacalau 🙂
Voi cum le curatati? Eu sunt alergica la praf deci musai de intretinut cu grija…
eu le aspir din cand in cand si le spal la cateva luni. Le pun intr-o fata de perna, la temperatura mica, adaug putin detergent si putin balsam si gata. Fac treaba asta vara ca sa se usuce repede la soare.
Eu inca am animalutele de plus din copilarie.Sunt zeci. Deocamdata sunt la ai mei pana ma mut la casa mea, dar nu vreau sa renunt la ele. Si nu, nu mi se pare ca sunt imatura ca imi plac. Abia astept sa le aduc aici, la Timisoara.
wow? Asa multe ai? Eu am avut putine in copilarie si adolescenta si acum imi mai cumpar 1-2 si dupa o vreme le donez.
Da, s-au adunat pe parcursul anilor. Mai primea si mama de la elevi si uite asa a ajuns sa nu mai aiba loc de ele :))
mai doneaza si altora :))
Îți completează copilăria, sunt unice. <3
Bine ai venit si tu in clubul nostru 😛
La noi acasa sunt peste tot, le iubim de nu mai putem.
asta inseamna ca sunteti o familie de oameni prietenosi si iubitori.
Doamne cat de frumoase pot fi,eu una mor dupa ele,imi inchipui copilasii mici cat le sunt de dragi. Luisa avea plina camera iar cand a crescut nu prea le mai dadea importanta. Si-a oprit chiar preferatii si toate le-am dat la nepoteii mei din Brasov. Cumnata mea le-aimpartit si la alti nepotei dea ei. Asa ca multi copilasi s-au bucurat de ele.
foarte frumos gestul. Si eu dat din ele, dar eu nu am avut asa multe.
Ador plusurile si pentru ca mie imi plac atat de mult cand e ziua unui copil mereu pe langa cadou atasez si un plus.
eu n-am mai primit jucarii de mult, dar imi cumpar singura 😀
Eu am un mamut pufos pe care il cheama Pisoi. El este pisoiul meu pana cand o sa reusim sa ne luam apartament si sa avem un pisoi in carne si oase. 😀
deci la tine e substitut de animalut. E bine si asa. Va tin pumnnii sa vina mai repede momentul motanului in carne si oase!
eu nu mai am decat cateva animalute de plus, restul au ramas acasa 🙁
lasa ca te asteapta cumintele acolo.
Si mie imi plac animalutele din plus. Imi placeau si inainte de a veni Cris pe lume. Acum cel putin am casa plina de plusuri de tot felul. Si vrand-nevrand mai dorm si cu ele in pat 😉
daaa, asa se zice acum. N-ai recunoaste ce ti-e drag sa dormi cu ele!
Oh, la noi sunt destule! Este imposibil cu doi copii in casa, nu? Au multe, pe unele le-am dus si la parintii mei ca sa aiba copiii jucarii la ei in camere. As mai muta eu cateva ca sa mai scap de ele, nu doar de plus 🙂 )))) dar trebuie negociat cu „sefii” 😛
greu cu sefii la negocieri, deci nu te gandit ca o sa scapi curand de ele.
Mi se intampla sa merg cu Sasha sa ii cumpar jucarii si sa ne intoarcem acasa cu ce mi-a placut mie… :))) am tot zis ca nu mai fac asta dar e foarte greu 😀
in copilarie nu am avut asa multe jucarii..poate de aceea cand am inceput serviciul mi-am cumparat o gramada 🙂 acum de cand a venit si fetita, e plin de jucarii peste tot. Eu ador jucariile de plus si cred ca niciodata nu e prea tarziu sa iti cumperi una
Mie aceste jucarii imi aduc aminte de copilarie! Am cateva papusi de cand eram mica si le pastrez cu sfintenie desi sunt machiate si aranjate la par de mine! Au cel putin 20 de ani! Le iubesc pur si simplu!
mie imi pare rau ca nu am pastrat niciuna. Si eu aveam hainute facute de mine pe papusi :))
Ai punctat foarte bine Cristina, fiindca avem nevoie de afectiune si fiindca avem nevoie de cineva caruia sa ii putem spune orice fara sa iti faca morala, fara sa te certe si care sa te aceepte asa cum esti, asta cred ca e motivul principal . Ce zici, unei femei de peste 50+ i-ar prinde bine o astfel de jucarie?? :))
de ce nu? parca te si vad cu un urs de plus in brate, in miez de noapte, sforaind.
Ador jucariile de plus. Eu am un catel urias de plus botezat „ursul” pe care il iau mereu in brate cand sotul e plecat in deplasare. Cand eram insarcinata dormeam pe el, acum doarme baiatul cu el. Ziua il ia in brate si danseaza cu el. Chiar daca e de doua ori mai mare, dar e usor, iar pentru cel mic „Ursul” e unul din cei mai buni preieteni. Cel mai bun este insa „Titi Maus” :)))
Eu nu-mi amintesc cate plusuri am avut cand eram mica, dar Cristinutei i-am luat tot soiul. Chiar acum se joaca cu un ditamai ursul si un catel mare cat ea. Ii pune pe fotoliu, le da de mancare si ii culca. Este tare simpatica cand se joaca si vorbeste cu ei de parca ar fi copiii ei in parc 🙂
Draga Cristina eu am dublul varstei tale si imi plac si acum animalutele din plus Si trebuie sa-ti spun ca si acum cand intru intr-un magazin unde sunt animalute din plus ,ma uit si-mi vine sa cumpar ceva. Aceste animalute sunt atat de atractive incat pur si simplu ni le dorim .