Vizită la Spitalul Județean de Urgență Alexandria

De curând, am făcut o vizită la Spitalul Județean de Urgență din Alexandria. N-a fost o vizită de plăcere, ci una de nevoie. Ceea ce m-a făcut să scriu este faptul că vreau ca lumea să știe că există și spitale în care lucrurile se mișcă bine, nu numai spitale în care predomină mizeria și nesimțirea, așa cum încearcă să sugereze madame Gherghe, prin emisiunea ei, că ar fi toate spitalele din țara asta.

Bunica a avut un accident și ne-a sunat sâmbătă după-amiază spunându-ne că a căzut și nu se mai poate mișca de durere. Disperați pentru că nu o puteam aduce la București și să îl lăsăm pe ăl bătrân singur la țară(fiind paralizat), am sunat la spitalul din Alexandria să vedem dacă au acolo medic ortoped și radiologie ca să vedem ce se întâmplă cu ea de o doare asa de tare. Era spitalul cel mai apropiat de ei, la doar 35 de kilometri, față de 100 de kilometri până la București.

Când am ajuns acolo, bunica nu putea să mai calce deloc în picior. Am solicitat un cărucior și un brancardier s-a prezentat cu el pe rampă în mai puțin de două minute. Inițial m-am gândit că poate eram singurii pacienți. Nici vorbă. E drept că nu era nici aglomerația din spitalele din București dar nici nu se stătea degeaba. Cu toate astea, imediat ce la recepție i s-a întocmit fișa, am fost chemați într-un cabinet unde, în mai puțin de zece minute, i s-a dezinfectat rana, i-a fost administrat vaccinul(fiindcă fusese mușcată și de câine), a fost consultată și chemat brancardierul să o ducă la radiologie. La radiologie stat ceva mai mult.

Cât am așteptat în hol, am luat bine seama locului. Totul era curat. Nu era lux, se vedea că e un spital cât de cât modest, însă nu vedeai fir de praf sau mizerie pe hol, în lift sau un vreunul din cabinetele în care am avut treabă. Medicii au fost toți mai mult decât amabili. N-a strâmbat nici unul din nas ca semn că ar trebui să îi strecor ceva în buzunar. Nu scaune rupte, nu țipete de medici isterici sau asistente ne-fericite. Rezultatul de la radiologie l-a adus o asistentă și i l-a dat medicului de gardă care l-a chemat din nou pe brancardier și l-a trimis cu bunica și cu filmul la medicul ortoped. Am răsuflat ușurați când ni s-a spus că nu se alesese cu nici o fractură sau alte probleme grave, era pur și simplu durerea normală în cazul unui astfel de accident/căzătură. Am primit o rețetă scrisă în stilul caracteristic medicilor, cu litere chinezești însă ne-a fost ”tradusă” de o asistentă.

Cam asta e povestea pe scurt. Nu cred că e corect ca oamenii să creadă, în funcție de ce vad pe la emisiunile de mare succes, că toate spitalele sunt murdare și periculoase, ca toți medicii sunt incapabili. Eu am găsit un spital curat, un spital în care lucrurile s-au mișcat mai mult decât bine, unde i s-a pus un diagnostic corect și i s-a prescris un tratament care a dat rezultate, un spital în care oamenii erau tratați ca persoane, nu ca legume.