„The Giver”, filmul facut dupa cartea cu acelasi nume a lui Lois Lowry(detalii si pret), mi-a placut de cand i-am auzit titlul si am vazut coperta. Nu stiu de ce. Obisnuiesc sa imi aleg filmele in functie de afis si rar am dat gres. Si de data asta, alegerea a fost una inspirata. Totusi, e un film nerecomandat celor innebuniti dupa actiune.
Personajul central e Jonas, dupa cum v-ati dat seama din titlu. E personajul unui film care incepe in alb-negru si se termina in culori; si la propriu si la figurat. El e cel care da culoare. Jonas traieste intr-o comunitate ciudata: cand copilaria oamenilor se termina, ei nu isi aleg singuri o meserie, cum facem noi.
O comisie decide cu ce se va ocupa fiecare in cadrul comunitatii. Comisia decide ca Jonas este special si il alege ca Pastrator al Amintirilor. Din acest moment, intreaga lui viata se schimba gratie unor experiente noi nemaintalnite pe care le traiesti prin intermediul amintirilor pe care i le transmite unul din varstnicii comunitatii. E uimitor sa descoperi ca in aceasta comunitate nu exista dragoste, nu exista parinti care sa iti spuna „te iubesc”, nu exista muzica, jocuri, culoare. Jonas le descopera pe toate. Odata cu ele afla si ce e durerea. Reactia unui om care nu mai fusese vreodata intepat de o albina si nici macar nu stia ce e „chestia aia” e interesanta. Nu exista casa si cuvantul „acasa”. Locul unde mananca si doarme e o locuinta, in care parintii nu sunt cei care isi nasc copiii. Exista meseria de mama nascatoare, meseria de mama ingrijitoare si apoi, copiii care trec examenul rezistentei sunt introdusi intr-o familie.
Se vrea a fi o comunitate perfecta in care nu mai exista culori, sentimente si arme pentru ca oamenii sa fie fericiti si egali. Se vrea perfecta dar nu e si Jonas isi da seama de asta cand afla ce insemna de fapt „eliberea Altundeva” a bebelusilor care nu intruneau anumite conditii era, nici mai mult nici mai putin, decat o executie.
Pe masura ce descopera in amintirile care i se predau toate frumusetile de care noi ne bucuram si nu ne dam seama, Jonas devine constient ca nici lumea lor nu e perfecta si ca in dorinta de a o face perfecta, varstinicii au facut-o si urata, lipsita de dragoste, culoare, bucurie. Noi, avem privilegiul de a trai intr-o lume imperfecta dar in care avem o mama sa ne spuna „te iubesc”, zambim cand soarele apune deasupra marii si ne relaxam pe muzica. Jonas vrea sa isi readuca comunitatea intr-o astfel de lume, o lume in care oamenii sa fie liberi sa aleaga singuri in functie de ce simt. Pentru a vedea daca reuseste si cum, urmariti filmul pentru ca va asigur ca nu e pierdere de vreme.
