De câteva luni, la nepoata mea mai mare, s-a declanșat operațiunea Zâna Măseluță. Dințișorii de lapte au început să plece, unul câte unul, și să facă loc celor definitivi. Motiv de tristețe și spaimă pentru unii copii, știu. Cu spaimă și plânsete a fost și la mine. Și sigur așa va fi și la nepoata mea mai mică, cea care, numai când aude de dinți care vor cădea, are lacrimi în ochi. Nu și pentru Alexandra! Mare veselie a fost la primul dinte căzut. Zâmbet până la urechi, mândrie cât cuprinde, curaj fără margini! A schimbat vreo 4 până acum. Azi era tare încântată de faptul că se mai mișcă unul și iar va veni Zâna Măseluță.
Sunt sigură că nu este doar meritul acestei zâne că fata mea vede schimbatul dinților ca pe cea mai grozavă chestie care i se poate întâmpla. Totuși, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva am fi trecut mai ușor și noi, cei care ne-am schimbat dinții acum vreo trei decenii, peste toată treaba asta cu dinți de scos, dacă, la schimb, am fi primit bani pe care să-i cheltuim după pofta inimii. Din păcate, pe vremea aia, Zâna Măseluță încă nu se născuse în România. Ce se întâmpla pe atunci cu dinții căzuți?
Depinde. Dacă erai ghinionistul născut într-o familie căreia nu-i plăceau ritualurile, dinții tăi de lapte luau calea coșului de gunoi sau rămâneau în colecția personală a dentistului care-i scotea după multe lacrimi și urlete. Cei mai norocoși, printre care și cazul meu, cu oameni care iubesc și păstrează tradițiile în jur, aveau parte de ceremonia aruncării dintelui peste casă, în vederea livrării sale către… o cioară. Adică precursoarea zânei a fost o cioară. Tot cu aripi și ea, doar că de altă culoare, mai puțin magică și deloc darnică.
De fiecare dată când îmi mai cădea un dinte, dacă nu cumva cădea noaptea și-l înghițeam (am pățit-o și pe asta!), bunica mă punea să-l arunc pe casă rostind o formulă magică: Ia, cioară, dintele meu de lapte și adu-mi înapoi unul de oțel, să pot roade oase cu el. Incantația putea fi ușor diferită pe la alți știrbi de vârsta mea, în funcție de cum și-o amintea sau improviza bunica.
Formula magică trebuia repetată de trei ori, apoi aruncat dintele. Ce făcea cioara cu el? Treaba ei! Nu m-am întrebat niciodată pentru că pe vremea aia nu prea eram educați să punem întrebări. Nu primeam bani, că cioara era săracă și nu avea nici bagheta magică a zânei, să o rotească de trei ori și să scoată suta de lei. Primeam doar dintele cerut la schimb.
Ce-or fi făcând colegii mei care stăteau la bloc când le cădeau dinții de lapte, nu știu. Nu m-am gândit atunci la asta și nici vreunul dintre ei nu a deschis vreodată subiectul. Ce-mi amintesc totuși este că cioara nu făcea mari minuni împotriva a ceea ce azi numim bullying. Erai numit știrb, baba-știba, baba cloanța. Și te durea, dar nu prea-i păsa cuiva de asta… Din câte văd, azi, copiii se mai abțin de la râs pe seama dinților lipsă ai colegilor. O fi tot meritul zânei? Poate părinții știu mai bine. Există vreo prevedere în codul Zânei care spune că s-ar putea să nu mai primești bani în schimbul dinților dacă faci mișto de pauzele dentare ale altor copii? Dacă da, cu atât mai mult o iubesc pe Zâna Măseluță.
Nepoata mea cea mică deja râde când aude că noi ne dădeam dinții unei ciori, cam de pomană. Ne lua și dintele, nu ne dădea nici bani… Escrocherie! Zâna e zână. Cotizează serios pentru fiecare dinte adunat de sub pernă și, dacă o rogi frumos, chiar îți returnează și dintele, spre păstrare. Ce fată bună! Bine că s-a pensionat cioara! Sunt curioasă, când o îmbătrâni zâna, cine îi va lua locul, ce va face cu dinții și ce va oferi în schimbul lor… Și mai stau să mă gândesc ce bine ar fi dacă zâna asta și-ar face pomană și cu cei care-și pierd dinții definitivi. Știu că nici măcar ea nu poate face să crească alții în loc, dar ar fi frumos să cotizeze și ea, cât de puțin, la costurile unui implant, nu?
