In ultimele cateva zile m-am simtit batrana. Sufletul meu o fi el tanara, insa vremea trece si parca nu am simtit cand s-au dus primii treizeci de ani din viata mea. Cine a trecut prin asta, stie despre ce vorbesc. Mai ales ca in viata mea nu exista inca macar un copil, pe care visam sa il am mult mai devreme, ca viata nu e deloc asa cum mi-o planificasem si visasem. Am plans vreo doua zile, la gandul schimbarii prefixului. Nu imi place ca imbatranesc. In sufletul meu sunt inca un copil si ma tem ca lumea sa nu judece ca fiind penibila o femeie de treizeci de ani care inca mai vrea sa copilareasca si refuza sa se comporte ca la 30 de ani. Nu o pot numi depresie generalizata. A fost doar un episod, o criza scurta de vreo doua zile pana m-am obisnuit cu ideea schimbarii prefixului.
Depinde si cum te ajuta cei din jur sa treci peste asta. Mi-am dat seama ca problemele mele sunt imaginare. Ca am inca timp sa fac un copil si sa fac viata sa fie cum vreau eu, atata timp cat sunt sanatoasa. Mi-am dat seama ca sunt mult mai norocoasa decat cei care nu apuca varsta asta, decat cei care poate raman vaduvi de la 25 de ani(cum a fost mama), altii nu numai ca nu au un copil dar poate l-au si pierdut in urma vreunei boli sau a unui accident. Prin urmare, m-am calmat si am inteles ca daca esti sanatos si ai macar o persoana care te pretuieste, viata e frumoasa si la treizeci de ani. Persoana aceea a fost sotul meu care, desi nu le are cu surprizele, a intuit ca se lasa cu plans si mi-a pregatit un tort si flori frumoase ca sa imi faca ziua mai frumoasa.
Tortul e superb si nu ai de ce sa-ti faci griji. Eu am 36 si ma simt mai bine ca niciodata desi am inceput sa am ce mi-am dorit abia la 28 de ani, pana atunci parca am dormit ca printesa din poveste. La 32 am devenit mama asa ca pot sa-ti spun ca niciodata nu e prea tarziu daca iti doresti cu adevarat.
La multi ani si multe vise implinite iti doresc! Te pup