Cum este viața cu ochelari de vedere?

Din decembrie, am intrat în rândul ochelariștilor. Știu că e neinteresant pentru unii, dar mai știu că experiența mea îi va ajuta pe alții. De asta am decis să scriu articolul de azi. Cum am ajuns la medic? Ce diagnostic am? Cum e viața cu ochelari de vedere? Haideți să vă spun!

Diagnostic

Am ajuns la oftalmolog după mulți ani. Voi să nu faceți ca mine! Nici acum nu mă duceam, dacă nu era pictura pe numere de care m-am apucat. Datorită ei, am sesizat că probleme cu vederea, altfel nu mi-aș fi dat seama. Iete, de-aia e bine să te mai duci și pe la medic, pentru că el poate vedea ceea ce tu nu sesizezi încă.

Pe scurt, m-am dus la un cabinet oftalmologic, m-a pus față în față cu panoul cu litere și m-a pus să citesc. Au rezultat probleme măricele la ochiul stâng. Se pare că ar fi vorba de un astigmatism, cel mai probabil moștenit, care a evoluat. Dioptria nu e mare (am 0,5 la un ochi și 0,75 la celălalt), dar am nevoie de lentile cilindrice care să mă ajute să văd puțin mai bine și să nu îmi mai forțez ochii la fel de mult. Diagnosticul exact este astigmatism hipermetropic compus. Mai precis, văd neclar cu ochiul stâng, indiferent că vorbim de vedere de aproape sau la distanță.

Viața cu ochelari de vedere

Cam asta e. Mă duc și-mi fac ochelarii, după rețetă, cu lentile cu protecție pentru calculator, și mi-i pun pentru prima dată la ochi. Tragedie curată! Ca și efect asupra vederii, m-am obișnuit cu ei după nici două zile. Adică nu am resimțit că ar deforma prea mult obiectele din jur sau că ar mări lucrurile cât să mă sperii de ele. Buba era că nu îi suportam fizic. Prezența lor pe nas îmi dădea stări de vomă. Menționez că eu nici ochelari de soare nu prea port, din același motiv: nu-i suport. Brațele mi se păreau prea lungi. Îmi uram nasul pentru că simțeam că el este de vina, forma lui aiurea, pe care nu se așază cum trebuie puntea ochelarilor. Simțeam că mă strâng pe tâmple, îmi venea să dau cu ei de pământ la orice pas. Mai ales că sunt permanenți și trebuie să-i port peste tot.

Îmi puneam ochelarii și plângeam. Asta am făcut zile întregi.

Nervi și mai mari când a trebuit să plec pentru prima dată cu ei pe stradă. Ce-mi alunecau pe nas prin casă, dar ce-mi alunecau în mers! Asta poate și pentru că eu am optat pentru o rama din plastic, care mi s-a părut mai ușoară și mai confortabilă, cel puțin pe moment, și aceasta nu are piciorușele acelea de sprijin pe nas. Apoi, la cumpărături, când am avut de-a face cu prima purtare peste masca minune și ochelarii mi se abureau și nu mi se așezau deloc. Nu pot descrie în cuvinte ce stări de nervi aveam din cauza lor. La primele ieșiri, am clacat și i-am pus la loc în toc.

Ca și cum faptul că-i suportam cu greu nu era de ajuns, am început să mai caut și alte noduri în papură, cum ar zice mamaie. Ochii îmi lăcrimau și mă gândeam că poate ochelarii aceia nu erau ce-mi trebuie. Poate și pentru ochi era un chin să-i poarte. Nu doar că nu-i ajuta, dar mai rău îi stresa. Închideam ochii pe rând, căutând să citesc diverse texte, de aproape și de la distanță, pentru a verifica dacă există o îmbunătățire a vederii la ochiul stâng și mi se părea că nu există așa ceva, că ochelarii mei măresc foarte puțin (ceea ce e normal la o dioptrie așa mică) și doar dau un plus de contrast. Mi se spusese de la început că nu voi vedea niciodată perfect cu stângul, orice aș face, dar parcă mă așteptam la mai mult.

După o lună

Dacă nu sunt ce trebuie? Dacă mai rău îmi fac? Dacă nu mă voi obișnui cu ei? Dacă… dacă… dacă. Nu știu dacă așa sunt toți gemenii sau doar ăștia născuți panicați, dar numai așa ceva era în mintea mea. Nu m-am lăsat până nu m-am dus și la o consultație gratuită la acest magazin de optică pentru noi verificări, ca să fiu eu sigură că port ce trebuie și nu mă stresez degeaba cu ochelarii.

S-a confirmat. Ochelarii sunt ce trebuie.

Acum, am o lună de zile de când îi port. Nu mă mai supără la fel de tare prezența lor. Viața cu ochelari de vedere nu mi se mai pare chiar atât de tragică. Încă îmi alunecă pe nas, mai ales că eu am tenul gras, dar încep să mă obișnuiesc cu asta. Nu mai strâng, nu mai am stări de vomă generate de simpla lor prezență pe nas. Ne împrietenim, ușor-ușor. Recunosc că încă nu îi port în 100% din timpul cât sunt trează. Când lucrez la laptop, citesc, stau pe telefon sau la TV, îi pun întotdeauna. Când merg la shopping, îi evit total și când am unele activități mai solicitante din punct de vedere de fizic. Cu timpul, probabil că nici nu voi mai simți.

Încă mai am probleme cu lăcrimarea. Nu este excesivă, știu că se poate și mai rău, din ce am citit, dar este deranjantă. Mi s-a spus că se reglează și această problemă în timp și este adevărat că, cel puțin în ultima săptămână, am simțit o ameliorare. Folosesc aceste picături de ochi, recomandate de medic.

Cam asta este povestea mea de intrare în rândul ochelariștilor. Sper să vă ajute și pe voi, cei care ați dat peste acest articol, să înțelegeți să nu sunteți nici primii, nici ultimii care întâmpină dificultăți în a se obișnui cu noile accesorii. Ochii, dar și psihicul, au nevoie de o perioadă de adaptare care poate fi mai mică mai sau mai mare, de la persoană la persoană. Dacă aveți dubii în privința corectitudinii prescripției, nu ezitați să cereți o a doua opinie pentru a fi complet siguri că ochelarii purtați sunt ce vă trebuie. Asta vă va ajuta să îi acceptați mai repede. Și nu uitați că alții ar da orice să poată vedea!