Tot vorbeam noi ieri despre bunici. Azi mi-am adus aminte de altceva legat de bunica mea. Vasul de baza din care ne dadea sa mancam era intotdeauna strachina: castronul asta de lut, smaltuit si frumos decorat de mesterii satului. Rar vedeam pe masa o farfurie. Avea strachini in multe culori, unele mai „moderne” ca cea in poza, albe cu modele delicate si mai elegante, altele smaltuite doar in interior si la exterior lasate cu aspectul simplu de lut ars, brazdate de cateva lungi albe alcatuind un model popular.
Bunica ne dadea si noua mereu strachini. Avea o colectie intreaga in pod si, de sarbatorile la care se imparteau vase, ne facea si noua parte de cate una. O vreme le-am folosit, apoi au tot inceput sa „dispara” una cate una, tranformate in cioburi. Cand mai ramasesera doar doua-trei, un istet din casa( nu dau nume), s-a gandit el ca sunt demodate si e mai bine sa le arunce sa cumpere niste castroane de portelan aratoase, albe, elegante.
Nu stiu cum se face ca acelasi istet, s-a trezit de curand la un targ din capitala, ca ar vrea si el o strachina. S-a si interesat de pret: 30 de lei una de marimea castronului de ciorba si 40 una cat un bol de salata. Cand le-a avut gratis n-au fost bune. Acum pofteste la strachini si canute de lut, spunand ca ii e dor sa manance o fasole din strachina si sa bea vin din bardacuta de lut. Sa fii sanatos, „musiu”, ai avut si nu ti-au trebuit! Acum, eu n-am bani sa dau pe strachini sa iti servesc tie masa in ele. Tu sa mananci in setul ala de ai dat 100 de lei pe el.
Am luat o singura strachina si o singura farfurie pe post de obiecte de decor. Zilele trecute am gasit intr-o cutie in debara niste linguri de lemn. Le-am pus de-o parte ca nu se stie cand ajung si astea „delicatese”!
