Îl cheamă Tom. Îi spunem Tomiță. E motanul nostru de mai bine de patru ani, de pe vremea când stăteam la bloc. Atunci era gras și leneș nevoie mare dar tot îl iubeam ca pe copilul nostru. Când ne-am mutat la curte, mă gândeam că o să fie încântat, să hoinărească prin cartier și să tropăie pe garduri. N-a avut noroc. De unde credea el că o să nimerească într-un soi de tabără de relaxare la umbră, am dat peste o casă cu probleme, cu mari probleme. Hai să nu zicem mari, dar multe. Aveam o mulțime de șoareci. În viața mea nu visasem să mă mut la casă și să adopt atâția șoareci fără voia mea: în pod șoareci, în beci șoareci, în magazie șoareci. In casă nu zărisem nici unul dar ne temeam să nu ajungă și acolo. Am căutat să aflăm de unde vin și ne-am dat seama că fostul proprietar nu avea podul izolat de al vecinului din spate și șoarecii, care își făcuseră cuib la el pentru că ținea niște porumb în pod, aveau acces și la noi. Erau niște șoareci înstăriți, bag de seamă, cu două case. A noastră cred că era cea de vacanță. Ne-am gândit să chemăm o firma deratizare dar ne-am dat seama că, până nu izolăm podul, îi chemam degeaba pentru că vor veni alți șoareci.
Ghiciți cine era cel mai stresat dintre noi? Tomiță. Soțul meu a crescut la țară și avea pretenția ca pufoșenia mea de motan să îl scape de șoareci. Între noi fie vorba, cred că s-a uitat prea mult la Tom și Jerry de îi vin ideile astea. Până am rezolvat treaba cu izolarea podului, șoarecii aveau curse în fiecare noapte prin pod. Nu știu cât de mulți erau dar păreau bine organizați și punctuali. La aceeași oră, în fiecare seară, se dădea startul la tropăială și zgâriat podul de lemn cu gheruțele lor mici și …scârboase. Eu stăteam în pat și mi-i imaginam. Tomiță mai că îi huiduia de pe perna lui pentru că nu îl lăsau să toarcă în voie.
Mai nou, Tomiță nu mai avea voie în pat. Așa a decretat soțul meu când l-a numit „incapabil” pentru că nu reușește să prindă niște amărâți de șoareci. O ținea una și bună că la soacra-mea la țara nu e nici picior de rozătoare, că au scăpat de șoareci numai cu ajutorul pisicilor. E drept că și numărul pisicilor era mare. Aveau cinci; că sa lupte unu’ la unu’ cu șoarecii, bănuiesc. Nu pricepe că eu am crescut motan și sunt proprietară de motan, nu de firmă deratizare. In primul rand, erau în superioritate numerică și, in al doilea rand, aveau și avantajul terenului pe care îl cunoșteau foarte bine; aveau trupuri zvelte și bine întreținute de orele asidue de aerobic pe care le țineau un podul casei. Cum să se încumete al meu motan, cu fundul lui pătrățos(luase forma pernei pe care își făcea veacul), să alerge după ei? Nici nu mi-aș fi dorit. Am zis „mersi” că e puturos și nu se înfige în ei să mai ia vreo boală de la rozătoarele infecte.
Când am terminat podul, a venit momentul să chemăm un exterminator care să ne scape de rozătoarele care ne invadaseră proprietatea privată. Na, surpriză, iar: domnul meu e convins că scapă singur de ei că le pune nu știu ce substanță și îi da pe spate. Nu, mulțumesc: nu am nevoie de amatori care să facă practică la mine în casă, prefer un expert în deratizare! Când i-am adus aminte de frumos mirosea șoarecele ăla mort după frigider, acum un an, la țara, a lăsat-o mai moale și a consimțit să chemăm o firma deratizare de încredere, cea mai bună. Am sunat la 021/9662 și în două zile au venit experții ca să înfrunte armatele de soareci.
I-au înconjurat cu stații de intoxicare în care le-au livrat delicatese sub formă de substanțe raticide.
De mai bine de o lună, am scăpat de șoareci dar de atunci, soțul meu nu ratează nici o ocazie să îi reproșeze motanului că o firmă de deratizare a făcut treaba în locul lui. Înainte îl iubea mult, îl hrănea, îl mângâia și petrecea timp cu el. Acum zice că nu mai e băiatul lui, că e doar al meu. Dacă cineva urăște firma asta de deratizare mai mult decât neamul șoricesc, Tomiță al meu e acela. E clar că 0219662 nu e numărul lui norocos.
