Rar am bifat cărți semnate de autori români. Pot număra pe degetele de la o mână romanele scrise de autori contemporani pe care le-am bifat și mi-au plăcut. Despre unul dintre ele am să vă povestesc chiar astăzi. Romanul se numește O mie de lumi… 1950, este semnat de Costin Gagu, absolvent al Facultății de Istorie, școlit și ca jurnalist, actualmente, profesor. Când am primit invitația de a-l citi, mi-a fost teamă că nu voi avea lucruri bune de spus despre el la final. Am zis că, dacă va fi o dezamăgire, am să mă rezum la a-l prezenta, sec și cuminte. Acum, la final, mă tem doar că ale mele cuvinte nu vor fi de ajuns pentru a exprima cât de mult mi-a plăcut.
Suntem în România lui 1950, unde comuniștii își fac de cap. Tablourile cu tata Stalin sunt icoane la care guvernanții se închină. Oamenii trebuie să muncească și să se supună. Să creadă ce li se spune, să aprobe chiar orice, să aplaude ce li se ordonă. A gândi este o crimă. A vorbi, trădare.
Omul nou nu se putea naște din nimic. Scânteia noii societăți avea nevoie de cremene care să se lovească într-o încleştare rudimentară, de un alt ev mediu întunecat. Inchiziție socială sau vânătoare de vrăjitoare, toate se întâmplau sub umbrela aceluiaşi ideal. Omul nou. Războiul era doar un motiv.
Pavel Istrate este un tânăr plecat de la țară, dornic să facă ceva cu viața lui. Pe nesimțite și neștiute, devine securist. Nu-i place ce face. Este destul de citit să înțeleagă ce se întâmplă cu oamenii anchetați, arestați pentru… mai nimic. Dar ce poți face? Dacă nu ești cu ei, ești împotriva lor!
Plecase din sat să descopere noi pământuri, noi orizonturi. Iar acum se simţea acoperit de pământ și fără orizont. O unealtă la munca de spart capete și undeva la liziera unei păduri din care nu o să iasă niciodată.
Omul nostru ajunge să locuiască în casa care le fusese confiscată Matildei și soțului ei, Iorgu. El, un intelectual, dușman al statului comunist, uneltitor împotriva regimului de bine. Acum, arestat. Ea, o evreică talentată la pictură, care acum este nevoită să trăiască într-o anexă sărăcăcioasă a casei. Pavel se apropie cumva de această femeie încercând să-i aline suferința de a fi fost despărțită de cel pe care-l iubea cel mai mult și de a nu ști nimic despre el. Asta, în timp ce se ocupă tocmai de cazul și dosarul lui Iaru Iorgu… Pavel este prietenul soției și dușmanul soțului.
Răul nu e antiteza binelui, e absenţa lui. Toţi vor să facă bine, nimeni nu e rău din propria voință. Devenim răi ca o slăbiciune a minții, a lipsei de educație. Nici nu ne dăm seama că facem rău.
46 de ani mai târziu, în 1996, o persoană de sex feminin aterizează la București, chemată pentru deschiderea unui testament. Nu știm cine e, doar că vine de peste ocean, unde nu reușise încă să-și găsească liniștea și locul. Odată cu deschiderea acestui testament, s-ar putea să nu mai fie nevoie de orele de consiliere psihologică.
Cine este această tânără? Despre al cui testament este vorba și ce va primi moștenire la deschiderea lui? Cum s-a terminat povestea Matildei și a lui Iorgu? Ce rol a jucat Pavel în toate astea? Sunt doar câteva dintre întrebările la care vei vrea să afli răspunsurile. Cartea este deja disponibilă, la editura Junimea (unde a văzut tiparul), pe carturesti.ro, eMAG.ro și librarie.net.
Nu mi-a plăcut niciodată istoria ca materie școlară. Mă pierdeam între date pe care le-am memorat doar ca să iau notă bună la teză. Le-am uitat de mult. În schimb, ador istoria asta povestită, trăită prin intermediul personajelor transpuse în realitatea socio-politică a unei anumite perioade. Înțelegi altfel lucrurile. Faptele contează mai mult când devin mai importante ele, nu data la care s-au petrecut. Să mă ierte istoricul din autor, dar asta simt!
În O mie de lumi… 1950 suntem într-o perioadă în care azi ai casă, mâine nu mai ai nimic. Este de ajuns să vorbești două minute cu un presupus trădător ca să fii condamnat la moarte. Ești bătut până recunoști tot ce NU ai făcut. Securiștii sunt Dumnezeu pe pământ. Ce spun ei e lege. Avocații au murit, Judecătorii slujesc toți aceleiași cauze. Intelectualii mor și proștii se ridică. Lumea se transformă. În mai bine pentru unii, în mai rău pentru alții.
Coborârea unora a fost urcarea altora. După dispariţia unei lumi, nu e sfârșitul. E doar altă lume.
Drama Matildei și a lui Iorgu, drama lui Pavel, sunt doar exemple. Ca ei au fost mulți alții. Multe cupluri despărțite pentru totdeauna din nimic. Mulți oameni rămași fără case și surse de venit. Mulți tineri care s-au lăsat atrași în mașinăria comunistă sperând în mai bine. Mii de vieți distruse și visuri frânte…
Te pui în locul lor și îți dai seama cât de puțină istorie știu oamenii care se încăpățânează să spună că înainte era mai bine. Mai bine pentru cine și din ce punct de vedere? Eu văd doar durere, frică, umilință. Nu că azi ar fi mai bine…
Timpul, care se măsoară în ore, la fel cum și durerea se măsoară în ceasuri. Ceasuri de moarte, ceasuri târzii, i-a venit ceasul… Fiecare om e o clepsidră de nisip mai fin sau mai gros care se scurge inevitabil într-o singură direcţie.
O mie de lumi… 1950 este un roman istoric cu nimic mai prejos decât alte ficțiuni istorice citite de mine. Ba chiar, mai bun decât multe dintre ele. De ce? Pentru că dincolo de povestea pe care v-am spus-o pe scurt, avem un adevărat tablou al Bucureștiului și Brăilei de la 1950 și mesaje profunde. Costin Gagu vine cu niște descrieri ample și evocatoare a ceea ce înseamnă locuri și oameni. Surprinde perfect ce înseamnă comunismul pentru cei care-l pun în practică și cum este văzut de victimele lui.
Nu se oprește aici. Are un stil magic de a scrie, cursiv, fără înflorituri inutile. Nu doar ne prezintă lucrurile, ci reflectă profund la ele, prin intermediul personajelor, uimind de multe ori prin niște vorbe de duh demne de notat pe lista mea cu citate preferate. Aveți câteva mostre și aici, dar am prea multe pasaje subliniate ca să le pot pune pe toate într-un articol! Nu ratați acest roman dacă vă place genul!
