V-ați obișnuit cu mine să vă fac scurte rezumate pentru cărțile citite, să vă spun cam ce impresie mi-au făcut mie, lucruri care, probabil, vă ajută să vă alegeți propriile lecturi. Azi nu vin cu așa ceva. Azi vorbesc despre o carte pe care nu am reușit să o citesc. Este prima carte pe care o abandonez în viața mea și de asta simt nevoia să mă spovedesc în scris. Eu chiar sunt genul căruia nu îi place să lase lucrurile neterminate, indiferent despre ce domeniu vorbim. Am întâlnit, de-a lungul timpului, și cărți mai dificil de citit, dar pe care le-am dus până la capăt. Oricât de mult mi-am dorit să fac asta și acum, Binevoitoarele a fost o carte imposibil de citit pentru mine.
Am cumpărat-o acum câteva luni, atrasă de titlu și de descrierea frumoasă făcută pe site-ul Litera.ro. Ce-ar fi putut să nu-mi placă, fiind vorba de război, de Holocaustul despre care nu mă mai satur să citesc, dar dintr-o perspectivă total diferită? Cartea este semnată de Jonathan Littell și distinsă cu Premiul Goncourt și cu Marele Premiu al Academiei Franceze. Trebuia să o citesc, nu?
Ei bine, într-o săptămână, nu am reușit să parcurg mai mult de 150 de pagini din cele peste 1000 (cartea este format mic). Perspectiva și povestea încă mi se par interesante și îmi este ciudă că nu am putut mai mult. Vorbim despre un personaj principal negativ, unul dintre călăii acelei perioade și viziunea sa asupra evenimentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Un om cu educație aleasă, un intelectual cu înclinații artistice, Dr. Max Aue s-a transformat în ofițer SS și criminal cu sânge rece, unul dintre personajele pe care le-ai pune la zid. Dar totul are o explicație; am regăsit-o parțial în cele câteva zeci de pagini pe care le-am citit. Cumva, îți face bine să ai parte și de un astfel de punct de vedere, dar asta nu înseamnă că-l poți accepta ca atare.
Dar nu acesta este motivul pentru care m-am oprit acolo cu lectura. Cartea este foarte greu de citit. Este plină de termeni în germană pe care au nu îi pot reține (am urât germana în cele trei semestre făcute în facultate!). Este tipărită cu un font foarte mic care, combinat cu paragrafele interminabile și cu fraze la fel de lungi, te obosește. Dialogurile sunt aproape inexistente. La asta se mai adaugă și foarte multe nume și date care, pentru cineva care a urât istoria la modul cum este ea predată în școlile de la noi, devin un coșmar. Nu reușeam niciodată să citesc mai mult de 20 de pagini fără a mă simți epuizată apoi. Punem la socoteală și personajul care nu are cum să-ție fie altfel decât antipatic, și e gata mort cheful de citit.
Prin urmare, mai multe nu vă pot spune despre Binevoitoarele, decât că sigur va rămâne pentru totdeauna în mintea mea, drept primul roman pe care nu l-am putut citi. Păcat! Sunt sigură că dacă nu ar fi fost plin de atâtea detalii, pe care le consider total inutile, ar fi putut fi o lectură care să-mi deschidă puțin noi orizonturi, să mă facă să înțeleg mai bine cum și de unde apare răul din fiecare dintre noi și cum s-a construit marea mașină nemțească de ucis. M-am gândit dacă să-i mai o șansă, să revin asupra lui, dar am decis că nu o voi face. De ce să mă torturez singură citind o operă fictivă care îmi dă mai multe informații decât o culegere de istorie? Dacă vreți o carte plictisitoare și obositoare, sunteți invitații mei să o citiți.
